zbucium

Vreau să plec

Vreau să plec. Să-mi iau pașii din stradă,
să-mi elimin ecoul din bloc.
Cerul alb-fumuriu să mă vadă
cum îmi smulg umbra veche din loc,
cum îmi șterg din arhive adresa
și parfumul mi-l iau la pachet.
Vreau să-mi tai cu dârzenie lesa,
să înșfac fericiri berechet.
Amețită și beată de lume,
de trăiri neștiute și noi,
vreau să plec – să schimb țară și nume,
să am brațe și visele goi.
Urma umbrei de braț pe perete
va renaște. Mireasma de crin
va rămâne în păr și manjete.
Vreau să plec. Să mă duc. Să revin.

17 iulie 2018

După zare se mişcă marea

După zare se mişcă marea
în dansul ei ritmic şi lin.
Ea în plete mi-a pus sarea
şi în oase mi-a pus chin.
Port culoarea-i în ochi. Valuri
se înalță în venele moi
şi mi-e teamă că n-am maluri,
că mi-s scoicile toate goi.
După zare s-a stins, tace
un albastru bătrân şi greu.
Marea-i lină. Eu n-am pace.
Înăuntru-mi mă zbat eu.

6 iulie 2018

De ce nu-mi auzi glasul

De ce nu-mi auzi glasul –
nici şoapte, nici bocet, nici cânt?
Plantez apăsat pasul –
să-mi tremure vocea-n pământ,
să-mi fremăte vorba în spice,
cuvântu-mi să zguduie plopi
şi vântul în val să-l ridice;
iar mâine să cadă în stropi
o ploaie cum n-ai mai văzut-o.
Vei sta nemişcat, ascultând.
Eu nu sunt cum vrei – mută.
Am şoapte. Şi bocet. Şi cânt.

17 iunie 2018

Nu mai am nimic.

Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.

Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.

Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.

6 iunie 2018

Mă descos. Mă desfac în ațe

Mă descos. Mă desfac în ațe.
Imprimeul cu flori se pierde –
val de zdrențe. Mă iai în brațe;
în penumbră mocnesc cu verde .

Încâlcite atârnă fire
și încerci să le strângi în ghemuri.
Mă destram. Mă desfac – subțire
eu mă legăn în vânt. Tu tremuri.

Am urzelele iar întinse
și desenele vii se-ncheagă –
păsări mici în culori aprinse.
pe mătasea din nou întreagă.

18 mai 2018

Eu însămi pe mine nu mă încap

Eu însămi pe mine nu mă încap –
nici vise în piept și nici gânduri în cap;
se varsă în pernă, roiesc înrăite
în stoluri concentrice, valuri grăbite
de păsări flămânde și nu mai am loc.
Mă-mping dinăuntru, mă strâng de mijloc,
dar nu mai încap și din trupul plesnit
eu însămi, prin mine, zvâcnesc înzecit.

2 mai 2018

Pasăre tristă

Pasăre tristă; în mici oscioare
se-ncheagă pământul, o cheamă gemând.
Ea stoarce din trupu-i și ploaie, și sare –
tot lutul din oase îl face în cânt.

Se varsă rotundă, ușoară cântarea.
Din punctul din cer – un șuvoi abisal
și valea se umple, albastră ca marea,
cu pasărea mică pe val.

21 februarie 2018