Ține-mă strâns, de parcă se-nclină
pământul spre nord, universul spre sud
și numai noi doi cât ne strângem de de mână
vom fi până mâine. Mi-e dor să aud
cum numele meu spus de tine aprinde
stele pe cerul albastru încins.
Din vest înspre est lumea nouă se-ntinde.
Cea veche se stinge. Tu ține-mă strâns.
31 octombrie 2020
Să fiu cu tine am uitat
de limba mamei și de mine
ca de o umbră m-am lăsat
și-am renăscut să fiu cu tine.
M-am dezlegat în cânt și joc.
M-am botezat în mări străine.
Din apa lor ieșisem foc
de dor, de dor să fiu cu tine.
Apoi m-am stins și am tăcut.
Ți-am copt în zorii zilei pâine.
Cât un grăunte m-am făcut
ca să am loc, să fiu cu tine.
18 octombrie 2020
Azi m-am trezit în toamnă din nou,
cu brațele – ramuri goale.
Pune-mi pe umeri un galben mantou,
să mergem pe ulicioare.
Tu să-mi vorbești. Eu să tac. Noi să stăm
cuprinși, cât vântul mă-ndeamnă.
Să mă iubești. Să mă ții. Să uităm
că iar m-am trezit în toamnă.
15 septembrie 2020
Îmi vine uneori să mă îndoi
de șapte ori, până mă fac un bob.
Să mă îngrop. Să crească frunze noi
din ce-a fost ieri avânt, iar mâine – zob.
Îmi vine să mă fac că nu mă știu.
Ce-aș da să fiu grăunte de copac!
Să-mi treacă ce am fost și iar să fiu.
Să crească frunze noi. Să mă desfac.
24 iunie 2020
Cumva m-am pierdut. În păduri și taverne –
o panglică albă, un cânt, un cuvânt…
M-am stins în alei, sub lumini de lanterne.
Acum am rămas numai vânt și pământ –
un negru etern și un plânset de flaut.
Mă mișc în fragmente, mă șterg în frânturi.
Nu mă găsesc, dar nici nu mă mai caut.
Oi fi prin taverne, sau poate-n păduri.
7 iunie 2020
M-ai uitat. Am simțit-o pe piele.
M-ai desprins dimineața din gând
cum ai rupe un lanț de mărgele
într-un gol de beton – răsunând.
M-am trezit fără glas, însetată
și atunci am știut că m-ai scos
ca pe-un spin din călcâi. Sunt uitată.
Am simțit-o în carne și-n os.
30 aprilie 2020
Nu vii acasă? Eu ți-am scris
în limba noastră veche.
În plicul galben am închis
un dor fără pereche.
Nu vii acasă. De cu zor
pe masă, ștampilată –
scrisoarea mea, cu tot cu dor:
˝Adresă eronată˝
16 aprilie 2020
E frig și spre seară mi-e frică.
Demult nu mi-ai scris, nu ți-am scris.
Mai ești? În odaia ta mică,
albastră, cu geamul închis,
e frig și acolo? Și ție
ți-e frică de toamnă? Ascult
cum fluieră golul pe alba hârtie.
Demult nu ți-am scris. Demult.
18 septembrie 2019
Cum trece ziua mă strecor
prin geam și prin pereți. Ușor
mă-nșir pe străzi, în golul lor
să mă găsesc, să scap de-un dor
flămând care mă poartă.
Tu-mi spui că mă îndeamnă-n cor
privighetori, dar cum să zbor
cu noaptea prinsă de picior?
Vezi, păsări rătăcesc și mor
în mintea mea deșartă.
14 aprilie 2019
Te ridici. Te înalți. Ești spumă
pe creste de ape lucii.
Mareea te leagănă. Nu mă
cunoști și nici nu mă mai știi.
Eu port așteptarea ta. Rece
în păr vântul suflă nisip
și mâine sunt stâncă. Nu trece
din mine albastrul tău. Țip
cu toți pescărușii, s-audă
corăbii, să tremure val.
Tu – veșnic. Eu – mică și crudă
aștept să revii la mal.
11 februarie 2019
versuri de Anna 