Îmi vine uneori să mă îndoi
de șapte ori, până mă fac un bob.
Să mă îngrop. Să crească frunze noi
din ce-a fost ieri avânt, iar mâine – zob.
Îmi vine să mă fac că nu mă știu.
Ce-aș da să fiu grăunte de copac!
Să-mi treacă ce am fost și iar să fiu.
Să crească frunze noi. Să mă desfac.
24 iunie 2020
Cumva m-am pierdut. În păduri și taverne –
o panglică albă, un cânt, un cuvânt…
M-am stins în alei, sub lumini de lanterne.
Acum am rămas numai vânt și pământ –
un negru etern și un plânset de flaut.
Mă mișc în fragmente, mă șterg în frânturi.
Nu mă găsesc, dar nici nu mă mai caut.
Oi fi prin taverne, sau poate-n păduri.
7 iunie 2020
Te ridici. Te înalți. Ești spumă
pe creste de ape lucii.
Mareea te leagănă. Nu mă
cunoști și nici nu mă mai știi.
Eu port așteptarea ta. Rece
în păr vântul suflă nisip
și mâine sunt stâncă. Nu trece
din mine albastrul tău. Țip
cu toți pescărușii, s-audă
corăbii, să tremure val.
Tu – veșnic. Eu – mică și crudă
aștept să revii la mal.
11 februarie 2019
Singurătatea – pruncul meu.
Ce nu i-aș da tot plânge
și para flămândă din mijlocul său
nici lapte, nici cântec nu stinge.
O port înfășată și prinsă de spate
ca pui de maimuță cu ghearele lungi.
Se zbate de pielea me veche. Mi-s toate
arterele rupte și inima-n dungi.
7 iuanuarie 2019
Nu am margini. Mă revărs
peste malul sec și șters
în torente și șuvoaie;
marea neagră – neagră ploaie.
Poate mă cuprinzi, mă ții
cu toți peștii morți și vii
și corăbii vechi – cu tot
ce-am purtat, dar nu mai pot.
Să mă zbat până s-ar stinge
vântul nordic ce-mi împinge
sarea-n sânge; val cu val
peste margini, peste mal.
19 decembrie 2018
Mă lupt cu mine-n capul meu.
Mă răscolesc sub piele.
E doar nimic, sau Dumnezeu
în degetele mele?
E întunericul doar gol,
sau fund concav de mare?
Sau poate negrul este sol
cu grâne-n așteptare?
Mai scotocesc în trupul meu,
să văd cine mă știe,
dar înăuntru-mi sunt doar eu
pe câmp de bătălie.
30 octombrie 2018
Iubește-mă ca să exist.
Nu știu unde stă sub stele
nici trupul meu vechi și trist,
nici capul meu plin de mărgele.
Mi-e teamă că sunt simbol.
Orbita-mi în nod se leagă
și simt că sunt praf sub țol,
că nu voi mai fi întreagă.
Iubește-mă tu să fiu
pe hartă, în cărți, prin lume;
să știu că am loc, să știu
că am și contur și nume.
11 octombrie 2018
Visele nu mă mai știu,
dar eu le cunosc. Le-ndemn
să-mi sfâșie capul pustiu,
să-mi zdruncine trupul de lemn.
Visele nu mă gasesc –
se zbat sub tavan. Eu dorm
în gol – un nimic nefiresc,
profund, nepătruns, enorm.
Noaptea am negru în casă;
ziua am negru în piept.
Visele-n goană mă lasă
orfană. Eu uit să aștept.
9 octombrie 2018
Clopote bat amețite și triste,
trimit prorociri în cor:
Vis fără somn n-are cum să existe
și toți care dorm – mor.
Rotund, insistent vocea lor se ridică,
se sparge de cer strigând
că lumea e goală, planeta e mică
și toți ne-am născut cerșind.
Oamenii strada măsoară cu pasul
grăbit și au capul plecat.
Oare pe ei nu îi zguduie glasul?
Clopote bat și bat.
23 septembrie 2018
Tavanul cu palma-i de var mă apasă.
Mă-mpiedic de praguri. Mă-nnec în saltele.
Eu nu mă găsesc în propria-mi casă.
Eu nu mă cunosc în propria-mi piele.
Oglinda mea palidă nu mă mai știe.
Covoarele albe le macină focul
și ies, expulzată din mine, pustie.
De ce nu-mi găsesc locul?
20 septembrie 2018
versuri de Anna 