tristețe

Nu mai am nimic.

Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.

Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.

Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.

6 iunie 2018

În mintea mea veche ai cuibul în floare.

În mintea mea veche ai cuibul în floare.
Ușoară, ai tâmplele pline de vânt.
Abia de ajung să te prind de picioare,
abia de-ndrăznesc să te pun pe pământ.
Vroiam să te știu rătăcită în lume,
cu numele sacru scuipat de străini.
Să văd cum ai merge, să văd ce ai spune
gustând porumbrele, cu mâna în spini.
Apoi să răsar mai înalt și mai mare,
cu palmele pline de faguri și eu
să șterg de pe fruntea ta dorul de soare,
să spulber nesațul din creștetul tău.
În mintea mea nouă ești simplă, fragilă.
Ascult clopoțeii din micii tăi pași.
În brațele mele, în cuib de argilă,
eu nu te voi pierde și n-ai să mă lași.

6 mai 2018

Tu nu mă mai vrei.

Tu nu mă mai vrei. E cafeaua amară
în care-ți pun zahăr şi nu poți s-o bei.
Ieşi noaptea, când dorm, să bei vântul de-afară.
N-ai aer în casă de când nu mă vrei.

Sub ochii mei dornici seninul din tine
se pleacă tăcut sub un şal văduvesc.
Nici uşa, nici geamul închis nu te ține.
Te faci în lumină când nu te privesc.

De-atunci mă ascund cât culegi lăcrămioare.
Te las să te legeni pe ramul de tei
sădit de noi doi lângă casa în care
amară-i cafeaua şi nu mă mai vrei.

23 aprilie 2018

Lin, lin. Mă leagănă lin

Lin, lin. Mă leagănă lin
pe brațul cel drept ca pe ram de copac.
În ochii tăi lunecă cerul senin.
Cocorii di el tac.

Tăcerea mă umple, răsună în piept
și sunt tot mai rece, mai grea dinadins –
povară amară pe brațul tău drept
în care mă ții strâns.

Nimic să nu-mi spui. Să nu-ntrebi de ce plâng
în astfel de noapte, când vântul e plin
de flori de cireș. Tu pe brațul cel stâng
mă leagănă. Lin, lin.

2 octombrie 2017

Sunt pasăre cu zbor pustiu

Sunt pasăre cu zbor pustiu
deasupra codrului golit,
într-un meleag ce nu-l mai știu,
pe care l-am iubit.

Mai cânt din ultimul meu glas,
chiar dacă aș fi vrut să tac.
Nici pui, nici soră n-a rămas,
nici ram, și nici copac.

Un zbor pustiu în cerul gol –
cu pana neagră, cântul lin.
Eu am pierdut și cuib, și stol,
dar pasăre rămân.

31 august 2017

Adânc, sub pielea mea i-un frig

Adânc, sub pielea mea i-un frig
străvechi ce nu-mi mai trece.
Să nu te mire, când te strig,
că glasul meu e rece.
Să nu te sperii, când a fier
călit mi-adie cântul –
adânc în carnea mea i-un ger
ce mi-a stârpit pământul.
Şi nu mă lasă iarna, nu…
Dar nu pleca! Se pare
c-adânc, sub frigul meu, eşti tu –
un foc de lumânare.

13 iunie 2017