Azi m-am trezit în toamnă din nou,
cu brațele – ramuri goale.
Pune-mi pe umeri un galben mantou,
să mergem pe ulicioare.
Tu să-mi vorbești. Eu să tac. Noi să stăm
cuprinși, cât vântul mă-ndeamnă.
Să mă iubești. Să mă ții. Să uităm
că iar m-am trezit în toamnă.
15 septembrie 2020
Îmi vine uneori să mă îndoi
de șapte ori, până mă fac un bob.
Să mă îngrop. Să crească frunze noi
din ce-a fost ieri avânt, iar mâine – zob.
Îmi vine să mă fac că nu mă știu.
Ce-aș da să fiu grăunte de copac!
Să-mi treacă ce am fost și iar să fiu.
Să crească frunze noi. Să mă desfac.
24 iunie 2020
Cumva m-am pierdut. În păduri și taverne –
o panglică albă, un cânt, un cuvânt…
M-am stins în alei, sub lumini de lanterne.
Acum am rămas numai vânt și pământ –
un negru etern și un plânset de flaut.
Mă mișc în fragmente, mă șterg în frânturi.
Nu mă găsesc, dar nici nu mă mai caut.
Oi fi prin taverne, sau poate-n păduri.
7 iunie 2020
Nu vii acasă? Eu ți-am scris
în limba noastră veche.
În plicul galben am închis
un dor fără pereche.
Nu vii acasă. De cu zor
pe masă, ștampilată –
scrisoarea mea, cu tot cu dor:
˝Adresă eronată˝
16 aprilie 2020
Te ridici. Te înalți. Ești spumă
pe creste de ape lucii.
Mareea te leagănă. Nu mă
cunoști și nici nu mă mai știi.
Eu port așteptarea ta. Rece
în păr vântul suflă nisip
și mâine sunt stâncă. Nu trece
din mine albastrul tău. Țip
cu toți pescărușii, s-audă
corăbii, să tremure val.
Tu – veșnic. Eu – mică și crudă
aștept să revii la mal.
11 februarie 2019
Singurătatea – pruncul meu.
Ce nu i-aș da tot plânge
și para flămândă din mijlocul său
nici lapte, nici cântec nu stinge.
O port înfășată și prinsă de spate
ca pui de maimuță cu ghearele lungi.
Se zbate de pielea me veche. Mi-s toate
arterele rupte și inima-n dungi.
7 iuanuarie 2019
Mă tem c-ai să mă lași ca pe-o umbrelă veche
uitată vineri seara în ultimul tramvai;
ca pe-o mănușă ştearsă, lipsită de pereche
și fără folosință în mijlocul lui mai.
Mă tem c-ai să mă lași să cad pe nesimțite
prin buzunare rupte în praful de sub pași
la gară, să mă ducă valize nedormite
în țări fără de nume. Mă tem c-ai să mă lași.
20 noiembrie 2018
În gândul meu – doar oceanul
Ce doarme-ntre mine și mama.
În visele-mi scurte mormanul
cu muchii de vânturi ca lama
mă taie sub coaste din stânga,
mă prinde sub poalele-i reci;
iar mama-ncercând să nu plângă
mă-ntreabă “De ce vrei să pleci?”
Iau zâmbetul mamei cu mine,
îl văd în oglindă ades.
Am casa și palmele pline,
dar mama cu ce s-a ales?
Își clatină glasul în valuri.
Sărate i-s palmele moi.
Ne strângem în brațe pe maluri
cu tot oceanu-ntre noi.
1 noiembrie 2018
După zare se mişcă marea
în dansul ei ritmic şi lin.
Ea în plete mi-a pus sarea
şi în oase mi-a pus chin.
Port culoarea-i în ochi. Valuri
se înalță în venele moi
şi mi-e teamă că n-am maluri,
că mi-s scoicile toate goi.
După zare s-a stins, tace
un albastru bătrân şi greu.
Marea-i lină. Eu n-am pace.
Înăuntru-mi mă zbat eu.
6 iulie 2018
N-am ce să-ți spun. Lumânarea mocnește
și timpul se mișcă tăcut și lichid.
Luna mușcată se stinge și crește
și flori fără nume se nasc și se-nchid.
Ziua renaște schimbată la nume,
nici verdele frunzelor nu e la fel.
Doar tu ești statornic în mijloc de lume,
cu fața de piatră și ochi de oțel.
Aș vrea să pun mâna pe fruntea ta rece,
în brațe lumina din mine să-ți pun,
Dar ești nemișcat. Clipa noastră se trece
și ziua răsare. Eu n-am ce să-ți spun.
28 iunie 2018
versuri de Anna 