singurătate

E frig și spre seară mi-e frică.

E frig și spre seară mi-e frică.
Demult nu mi-ai scris, nu ți-am scris.
Mai ești? În odaia ta mică,
albastră, cu geamul închis,
e frig și acolo? Și ție
ți-e frică de toamnă? Ascult
cum fluieră golul pe alba hârtie.
Demult nu ți-am scris. Demult.

18 septembrie 2019

Visele nu mă mai știu

Visele nu mă mai știu,
dar eu le cunosc. Le-ndemn
să-mi sfâșie capul pustiu,
să-mi zdruncine trupul de lemn.
Visele nu mă gasesc –
se zbat sub tavan. Eu dorm
în gol – un nimic nefiresc,
profund, nepătruns, enorm.
Noaptea am negru în casă;
ziua am negru în piept.
Visele-n goană mă lasă
orfană. Eu uit să aștept.

9 octombrie 2018

N-am ce să-ți spun.

N-am ce să-ți spun. Lumânarea mocnește
și timpul se mișcă tăcut și lichid.
Luna mușcată se stinge și crește
și flori fără nume se nasc și se-nchid.
Ziua renaște schimbată la nume,
nici verdele frunzelor nu e la fel.
Doar tu ești statornic în mijloc de lume,
cu fața de piatră și ochi de oțel.
Aș vrea să pun mâna pe fruntea ta rece,
în brațe lumina din mine să-ți pun,
Dar ești nemișcat. Clipa noastră se trece
și ziua răsare. Eu n-am ce să-ți spun.

28 iunie 2018

Nu mai am nimic.

Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.

Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.

Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.

6 iunie 2018