Nu am margini. Mă revărs
peste malul sec și șters
în torente și șuvoaie;
marea neagră – neagră ploaie.
Poate mă cuprinzi, mă ții
cu toți peștii morți și vii
și corăbii vechi – cu tot
ce-am purtat, dar nu mai pot.
Să mă zbat până s-ar stinge
vântul nordic ce-mi împinge
sarea-n sânge; val cu val
peste margini, peste mal.
19 decembrie 2018
Mă lupt cu mine-n capul meu.
Mă răscolesc sub piele.
E doar nimic, sau Dumnezeu
în degetele mele?
E întunericul doar gol,
sau fund concav de mare?
Sau poate negrul este sol
cu grâne-n așteptare?
Mai scotocesc în trupul meu,
să văd cine mă știe,
dar înăuntru-mi sunt doar eu
pe câmp de bătălie.
30 octombrie 2018
Visele nu mă mai știu,
dar eu le cunosc. Le-ndemn
să-mi sfâșie capul pustiu,
să-mi zdruncine trupul de lemn.
Visele nu mă gasesc –
se zbat sub tavan. Eu dorm
în gol – un nimic nefiresc,
profund, nepătruns, enorm.
Noaptea am negru în casă;
ziua am negru în piept.
Visele-n goană mă lasă
orfană. Eu uit să aștept.
9 octombrie 2018
Clopote bat amețite și triste,
trimit prorociri în cor:
Vis fără somn n-are cum să existe
și toți care dorm – mor.
Rotund, insistent vocea lor se ridică,
se sparge de cer strigând
că lumea e goală, planeta e mică
și toți ne-am născut cerșind.
Oamenii strada măsoară cu pasul
grăbit și au capul plecat.
Oare pe ei nu îi zguduie glasul?
Clopote bat și bat.
23 septembrie 2018
Tavanul cu palma-i de var mă apasă.
Mă-mpiedic de praguri. Mă-nnec în saltele.
Eu nu mă găsesc în propria-mi casă.
Eu nu mă cunosc în propria-mi piele.
Oglinda mea palidă nu mă mai știe.
Covoarele albe le macină focul
și ies, expulzată din mine, pustie.
De ce nu-mi găsesc locul?
20 septembrie 2018
După zare se mişcă marea
în dansul ei ritmic şi lin.
Ea în plete mi-a pus sarea
şi în oase mi-a pus chin.
Port culoarea-i în ochi. Valuri
se înalță în venele moi
şi mi-e teamă că n-am maluri,
că mi-s scoicile toate goi.
După zare s-a stins, tace
un albastru bătrân şi greu.
Marea-i lină. Eu n-am pace.
Înăuntru-mi mă zbat eu.
6 iulie 2018
De ce nu-mi auzi glasul –
nici şoapte, nici bocet, nici cânt?
Plantez apăsat pasul –
să-mi tremure vocea-n pământ,
să-mi fremăte vorba în spice,
cuvântu-mi să zguduie plopi
şi vântul în val să-l ridice;
iar mâine să cadă în stropi
o ploaie cum n-ai mai văzut-o.
Vei sta nemişcat, ascultând.
Eu nu sunt cum vrei – mută.
Am şoapte. Şi bocet. Şi cânt.
17 iunie 2018
Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.
Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.
Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.
6 iunie 2018
Eu însămi pe mine nu mă încap –
nici vise în piept și nici gânduri în cap;
se varsă în pernă, roiesc înrăite
în stoluri concentrice, valuri grăbite
de păsări flămânde și nu mai am loc.
Mă-mping dinăuntru, mă strâng de mijloc,
dar nu mai încap și din trupul plesnit
eu însămi, prin mine, zvâcnesc înzecit.
2 mai 2018
Arde cu roșu-n mine,
roșu pe nerv și os.
Măduva nu mă ține.
Sternul în piept e ros.
Noaptea mă fac jăratic.
Roșul expiră fum.
Rugul de ieri, sălbatic,
astăzi e negru scrum.
24 aprilie 2018
versuri de Anna 