Tavanul cu palma-i de var mă apasă.
Mă-mpiedic de praguri. Mă-nnec în saltele.
Eu nu mă găsesc în propria-mi casă.
Eu nu mă cunosc în propria-mi piele.
Oglinda mea palidă nu mă mai știe.
Covoarele albe le macină focul
și ies, expulzată din mine, pustie.
De ce nu-mi găsesc locul?
20 septembrie 2018
Mă zdrobeşti ca să-ți faci o casă
din oasele mele fine.
Uşa-nchisă. Perdeaua trasă.
Întunericul plin de tine.
Unde spui este pat şi plită,
pereții cum vrei – cu negru
şi o linişte mare, cumplită,
în care doar tu integru.
10 mai 2018
De-aș ști cum se cheamă ea, foamea turbată
ce urlă prin sânge și roade din os,
i-aș spune să vină, să văd cum arată
nesațul din mine cu glasul pe dos.
I-aș spune pe nume, să ştie că-s blândă.
I-aș da să mănânce din tot ce sunt eu;
să nu mai aud cum vuiește flămândă,
în golul din mijlocul pieptului meu.
De-aș ști cum îi spune, aș fi împăcată,
dar șuier în gol și nu pot să găsesc
tumoarea din mine. De-aș ști cum arată,
aș crede că pot într-o zi s-o-mblânzesc.
21 aprilie 2018
Râul cel negru cu ape nebune
și pești răpitori fără nume și saț
se zbate în mine, mă cheamă pe nume
și algele lungi mi le leagă în laț.
Am râul în mine – mi-s brațele grele,
suflarea mi-e rece și scurtă de tot.
Văd maluri senine. Or fi albăstrele?
Păcat că nu știu să înot.
13 februarie 2018
Eu am tăcut. Am tot tăcut
și-am îngropat sub limbă
cuvinte câte-au încăput.
Mă dor și mă înghimpă.
Le-am înghițit cu spini, cu greu.
Venin la rădăcină
le-am pus, ca din adâncul meu
mai mari să nu revină.
Semințe negre încolțesc
O fi pelin sau floare?
Înghit cuvinte. Ele cresc.
Cât voi tăcea eu oare?
20 septembrie 2017
Să mă iubeşti când sunt nebună
e şi mai greu, şi mai frumos –
când glasul a oţel îmi sună
şi sunt cu venele pe dos.
Îmi cânţi s-adorm – eu strig mai tare.
Mi-aduci bujori, iar eu îi rup.
Mi-s acadelele amare;
mătăsurile – foc pe trup.
În tremur uiţi să-mi zici pe nume.
“Nebuno! Spune-mi, ce-ţi doreşti?!”
Nimic şi totul de pe lume:
Să mă iubeşti. Să mă iubeşti.
7 iunie 2017
versuri de Anna 