Din tine, secetă deşartă,
timid a izvorât un râu.
M-a prins de glezne şi mă poartă
atât de lin, că nu mai ştiu
de merg spre mlaştină sau mare,
prin nuferi sau prin stuh de-înot.
Atât de lin, încât îmi pare
că eşti doar apă peste tot.
Mă las pe spate şi privirea
mi se opreşte-n plin de cer.
Să fie asta fericirea –
când vreau de toate, dar nu cer?
Să fiu acum eu, oare, vie –
când am de toate, dar nu ştiu?
Din tine, secetă pustie,
timid a izvorât un râu.
Privesc în jur cu dor şi frică.
De la apus la răsărit
doar apă, apă se ridică –
albastru veşnic, nesfârşit.

13 ianuarie 2017