Singurătatea – pruncul meu.
Ce nu i-aș da tot plânge
și para flămândă din mijlocul său
nici lapte, nici cântec nu stinge.
O port înfășată și prinsă de spate
ca pui de maimuță cu ghearele lungi.
Se zbate de pielea me veche. Mi-s toate
arterele rupte și inima-n dungi.
7 iuanuarie 2019
În ochii vechi – ecouri noi;
nelinişti învățate
de la o “ea” cu palme moi
şi patimi desenate.
Ce ți-a promis? Ți-o fi spunând
cuvinte lipicioase?
O văd în tine, alergând
prin glasul tău, prin oase.
Când te întorci contaminat
cu suflul ei sub piele,
eşti rătăcit şi zbuciumat.
Ai tâmplele mai grele.
De asta o urăsc simplist,
cum o femeie poate –
că te-a făcut nebun şi trist;
că te-a mințit, bărbate!
2 septembrie 2018
Mă zdrobeşti ca să-ți faci o casă
din oasele mele fine.
Uşa-nchisă. Perdeaua trasă.
Întunericul plin de tine.
Unde spui este pat şi plită,
pereții cum vrei – cu negru
şi o linişte mare, cumplită,
în care doar tu integru.
10 mai 2018
În mintea mea veche ai cuibul în floare.
Ușoară, ai tâmplele pline de vânt.
Abia de ajung să te prind de picioare,
abia de-ndrăznesc să te pun pe pământ.
Vroiam să te știu rătăcită în lume,
cu numele sacru scuipat de străini.
Să văd cum ai merge, să văd ce ai spune
gustând porumbrele, cu mâna în spini.
Apoi să răsar mai înalt și mai mare,
cu palmele pline de faguri și eu
să șterg de pe fruntea ta dorul de soare,
să spulber nesațul din creștetul tău.
În mintea mea nouă ești simplă, fragilă.
Ascult clopoțeii din micii tăi pași.
În brațele mele, în cuib de argilă,
eu nu te voi pierde și n-ai să mă lași.
6 mai 2018
Eram orfan şi rătăcit
când m-ai găsit şi-am fost pierdut,
dar oare cum te-aş fi iubit
să fi ştiut?
Ţi-am cântărit şi-am ambalat
şi vis, şi gând – tot ce-am avut,
dar oare câte ţi-aş fi dat
să fi ştiut?
Şi cât din ceea ce nu ai
fără ruşine-aş fi cerut
să-mi împrumuţi, să furi, să-mi dai –
să fi ştiut?
Dar n-am ştiut – de foamea ta
profundă, fără început
şi fără capăt, ce tot ia.
Zău, n-am ştiut.
Acum, un suflet consumat,
îmi port depozitul pustiu,
şi toate-n lume le-aş fi dat
să nu te ştiu.
29 iulie 2017
Să-mi spui dacă ea îți cunoaște durerea,
de ştie că nopțile taci dinadins.
Ce spune atunci, când te prinde tăcerea
și cum te cuprinde când eşti necuprins?
Ce face atunci, când te faci că eşti stâncă
privind luna plină cu ochii pustii?
Să-mi spui de respiră, de bea, de mănâncă,
de poate ea fi când ai vrea să nu fii.
Eu, uite-mă, arsă, deșartă, golită,
tăcerea ți-o port şi nu pot s-o dezleg,
dar lasă-mi-o mie. Voi fi eu zdrobită,
de ştie ea cum să te facă întreg.
13 ianuarie 2016
versuri de Anna 