Să mă iubeşti când sunt nebună
e şi mai greu, şi mai frumos –
când glasul a oţel îmi sună
şi sunt cu venele pe dos.
Îmi cânţi s-adorm – eu strig mai tare.
Mi-aduci bujori, iar eu îi rup.
Mi-s acadelele amare;
mătăsurile – foc pe trup.
În tremur uiţi să-mi zici pe nume.
“Nebuno! Spune-mi, ce-ţi doreşti?!”
Nimic şi totul de pe lume:
Să mă iubeşti. Să mă iubeşti.
7 iunie 2017
Din tine, secetă deşartă,
timid a izvorât un râu.
M-a prins de glezne şi mă poartă
atât de lin, că nu mai ştiu
de merg spre mlaştină sau mare,
prin nuferi sau prin stuh de-înot.
Atât de lin, încât îmi pare
că eşti doar apă peste tot.
Mă las pe spate şi privirea
mi se opreşte-n plin de cer.
Să fie asta fericirea –
când vreau de toate, dar nu cer?
Să fiu acum eu, oare, vie –
când am de toate, dar nu ştiu?
Din tine, secetă pustie,
timid a izvorât un râu.
Privesc în jur cu dor şi frică.
De la apus la răsărit
doar apă, apă se ridică –
albastru veşnic, nesfârşit.
13 ianuarie 2017
Să-mi spui dacă ea îți cunoaște durerea,
de ştie că nopțile taci dinadins.
Ce spune atunci, când te prinde tăcerea
și cum te cuprinde când eşti necuprins?
Ce face atunci, când te faci că eşti stâncă
privind luna plină cu ochii pustii?
Să-mi spui de respiră, de bea, de mănâncă,
de poate ea fi când ai vrea să nu fii.
Eu, uite-mă, arsă, deșartă, golită,
tăcerea ți-o port şi nu pot s-o dezleg,
dar lasă-mi-o mie. Voi fi eu zdrobită,
de ştie ea cum să te facă întreg.
13 ianuarie 2016
Pe umerii tăi fulgi ușor coboară,
iar timp de noapte crește un troian.
Te-am cunoscut subțire și ușoară
și te-ai făcut amară peste an.
Când dormi, fără să știi, te țin în brațe
și simt în tine viscolul vuind.
Alung cu mâna fluturii de gheață
al căror roi te pleacă la pământ,
dar te trezești din nou înzăpezită
și nu mai știu de pot să te ajut.
Te-am cunoscut senină, fericită –
acum îmi plânge iarna-n așternut.
versuri de Anna 