Mă tem c-ai să mă lași ca pe-o umbrelă veche
uitată vineri seara în ultimul tramvai;
ca pe-o mănușă ştearsă, lipsită de pereche
și fără folosință în mijlocul lui mai.
Mă tem c-ai să mă lași să cad pe nesimțite
prin buzunare rupte în praful de sub pași
la gară, să mă ducă valize nedormite
în țări fără de nume. Mă tem c-ai să mă lași.
20 noiembrie 2018
Iubește-mă ca să exist.
Nu știu unde stă sub stele
nici trupul meu vechi și trist,
nici capul meu plin de mărgele.
Mi-e teamă că sunt simbol.
Orbita-mi în nod se leagă
și simt că sunt praf sub țol,
că nu voi mai fi întreagă.
Iubește-mă tu să fiu
pe hartă, în cărți, prin lume;
să știu că am loc, să știu
că am și contur și nume.
11 octombrie 2018
În ochii vechi – ecouri noi;
nelinişti învățate
de la o “ea” cu palme moi
şi patimi desenate.
Ce ți-a promis? Ți-o fi spunând
cuvinte lipicioase?
O văd în tine, alergând
prin glasul tău, prin oase.
Când te întorci contaminat
cu suflul ei sub piele,
eşti rătăcit şi zbuciumat.
Ai tâmplele mai grele.
De asta o urăsc simplist,
cum o femeie poate –
că te-a făcut nebun şi trist;
că te-a mințit, bărbate!
2 septembrie 2018
N-am ce să-ți spun. Lumânarea mocnește
și timpul se mișcă tăcut și lichid.
Luna mușcată se stinge și crește
și flori fără nume se nasc și se-nchid.
Ziua renaște schimbată la nume,
nici verdele frunzelor nu e la fel.
Doar tu ești statornic în mijloc de lume,
cu fața de piatră și ochi de oțel.
Aș vrea să pun mâna pe fruntea ta rece,
în brațe lumina din mine să-ți pun,
Dar ești nemișcat. Clipa noastră se trece
și ziua răsare. Eu n-am ce să-ți spun.
28 iunie 2018
În mintea mea veche ai cuibul în floare.
Ușoară, ai tâmplele pline de vânt.
Abia de ajung să te prind de picioare,
abia de-ndrăznesc să te pun pe pământ.
Vroiam să te știu rătăcită în lume,
cu numele sacru scuipat de străini.
Să văd cum ai merge, să văd ce ai spune
gustând porumbrele, cu mâna în spini.
Apoi să răsar mai înalt și mai mare,
cu palmele pline de faguri și eu
să șterg de pe fruntea ta dorul de soare,
să spulber nesațul din creștetul tău.
În mintea mea nouă ești simplă, fragilă.
Ascult clopoțeii din micii tăi pași.
În brațele mele, în cuib de argilă,
eu nu te voi pierde și n-ai să mă lași.
6 mai 2018
Tu nu mă mai vrei. E cafeaua amară
în care-ți pun zahăr şi nu poți s-o bei.
Ieşi noaptea, când dorm, să bei vântul de-afară.
N-ai aer în casă de când nu mă vrei.
Sub ochii mei dornici seninul din tine
se pleacă tăcut sub un şal văduvesc.
Nici uşa, nici geamul închis nu te ține.
Te faci în lumină când nu te privesc.
De-atunci mă ascund cât culegi lăcrămioare.
Te las să te legeni pe ramul de tei
sădit de noi doi lângă casa în care
amară-i cafeaua şi nu mă mai vrei.
23 aprilie 2018
Dacă nu mă iubești – lasă
să se scuture-n valuri bujorii. Pe masă
în scrum să se facă petalele lor.
Să vuiască tapetul și geamul în cor
de pustiul profund dintre patru pereți,
iar pe prag și pe streșini – să crească nămeți;
înalbite cuvinte nespuse să ningă.
În ochi, pe sub pleoape, lumini să se stingă
și mute să stea ciocârliile-n loc
dacă nu mă iubești
deloc.
13 decembrie 2017
Lin, lin. Mă leagănă lin
pe brațul cel drept ca pe ram de copac.
În ochii tăi lunecă cerul senin.
Cocorii di el tac.
Tăcerea mă umple, răsună în piept
și sunt tot mai rece, mai grea dinadins –
povară amară pe brațul tău drept
în care mă ții strâns.
Nimic să nu-mi spui. Să nu-ntrebi de ce plâng
în astfel de noapte, când vântul e plin
de flori de cireș. Tu pe brațul cel stâng
mă leagănă. Lin, lin.
2 octombrie 2017
Eram orfan şi rătăcit
când m-ai găsit şi-am fost pierdut,
dar oare cum te-aş fi iubit
să fi ştiut?
Ţi-am cântărit şi-am ambalat
şi vis, şi gând – tot ce-am avut,
dar oare câte ţi-aş fi dat
să fi ştiut?
Şi cât din ceea ce nu ai
fără ruşine-aş fi cerut
să-mi împrumuţi, să furi, să-mi dai –
să fi ştiut?
Dar n-am ştiut – de foamea ta
profundă, fără început
şi fără capăt, ce tot ia.
Zău, n-am ştiut.
Acum, un suflet consumat,
îmi port depozitul pustiu,
şi toate-n lume le-aş fi dat
să nu te ştiu.
29 iulie 2017
Adânc, sub pielea mea i-un frig
străvechi ce nu-mi mai trece.
Să nu te mire, când te strig,
că glasul meu e rece.
Să nu te sperii, când a fier
călit mi-adie cântul –
adânc în carnea mea i-un ger
ce mi-a stârpit pământul.
Şi nu mă lasă iarna, nu…
Dar nu pleca! Se pare
c-adânc, sub frigul meu, eşti tu –
un foc de lumânare.
13 iunie 2017
versuri de Anna 