dezamăgire

În ochii vechi – ecouri noi

În ochii vechi – ecouri noi;
nelinişti învățate
de la o “ea” cu palme moi
şi patimi desenate.
Ce ți-a promis? Ți-o fi spunând
cuvinte lipicioase?
O văd în tine, alergând
prin glasul tău, prin oase.
Când te întorci contaminat
cu suflul ei sub piele,
eşti rătăcit şi zbuciumat.
Ai tâmplele mai grele.
De asta o urăsc simplist,
cum o femeie poate –
că te-a făcut nebun şi trist;
că te-a mințit, bărbate!

2 septembrie 2018

N-am ce să-ți spun.

N-am ce să-ți spun. Lumânarea mocnește
și timpul se mișcă tăcut și lichid.
Luna mușcată se stinge și crește
și flori fără nume se nasc și se-nchid.
Ziua renaște schimbată la nume,
nici verdele frunzelor nu e la fel.
Doar tu ești statornic în mijloc de lume,
cu fața de piatră și ochi de oțel.
Aș vrea să pun mâna pe fruntea ta rece,
în brațe lumina din mine să-ți pun,
Dar ești nemișcat. Clipa noastră se trece
și ziua răsare. Eu n-am ce să-ți spun.

28 iunie 2018

Tu nu mă mai vrei.

Tu nu mă mai vrei. E cafeaua amară
în care-ți pun zahăr şi nu poți s-o bei.
Ieşi noaptea, când dorm, să bei vântul de-afară.
N-ai aer în casă de când nu mă vrei.

Sub ochii mei dornici seninul din tine
se pleacă tăcut sub un şal văduvesc.
Nici uşa, nici geamul închis nu te ține.
Te faci în lumină când nu te privesc.

De-atunci mă ascund cât culegi lăcrămioare.
Te las să te legeni pe ramul de tei
sădit de noi doi lângă casa în care
amară-i cafeaua şi nu mă mai vrei.

23 aprilie 2018

Eram orfan şi rătăcit

Eram orfan şi rătăcit
când m-ai găsit şi-am fost pierdut,
dar oare cum te-aş fi iubit
să fi ştiut?

Ţi-am cântărit şi-am ambalat
şi vis, şi gând – tot ce-am avut,
dar oare câte ţi-aş fi dat
să fi ştiut?

Şi cât din ceea ce nu ai
fără ruşine-aş fi cerut
să-mi împrumuţi, să furi, să-mi dai –
să fi ştiut?

Dar n-am ştiut – de foamea ta
profundă, fără început
şi fără capăt, ce tot ia.
Zău, n-am ştiut.

Acum, un suflet consumat,
îmi port depozitul pustiu,
şi toate-n lume le-aş fi dat
să nu te ştiu.

29 iulie 2017