Lin, lin. Mă leagănă lin
pe brațul cel drept ca pe ram de copac.
În ochii tăi lunecă cerul senin.
Cocorii di el tac.
Tăcerea mă umple, răsună în piept
și sunt tot mai rece, mai grea dinadins –
povară amară pe brațul tău drept
în care mă ții strâns.
Nimic să nu-mi spui. Să nu-ntrebi de ce plâng
în astfel de noapte, când vântul e plin
de flori de cireș. Tu pe brațul cel stâng
mă leagănă. Lin, lin.
2 octombrie 2017
Eu am tăcut. Am tot tăcut
și-am îngropat sub limbă
cuvinte câte-au încăput.
Mă dor și mă înghimpă.
Le-am înghițit cu spini, cu greu.
Venin la rădăcină
le-am pus, ca din adâncul meu
mai mari să nu revină.
Semințe negre încolțesc
O fi pelin sau floare?
Înghit cuvinte. Ele cresc.
Cât voi tăcea eu oare?
20 septembrie 2017
Sunt pasăre cu zbor pustiu
deasupra codrului golit,
într-un meleag ce nu-l mai știu,
pe care l-am iubit.
Mai cânt din ultimul meu glas,
chiar dacă aș fi vrut să tac.
Nici pui, nici soră n-a rămas,
nici ram, și nici copac.
Un zbor pustiu în cerul gol –
cu pana neagră, cântul lin.
Eu am pierdut și cuib, și stol,
dar pasăre rămân.
31 august 2017
Eram orfan şi rătăcit
când m-ai găsit şi-am fost pierdut,
dar oare cum te-aş fi iubit
să fi ştiut?
Ţi-am cântărit şi-am ambalat
şi vis, şi gând – tot ce-am avut,
dar oare câte ţi-aş fi dat
să fi ştiut?
Şi cât din ceea ce nu ai
fără ruşine-aş fi cerut
să-mi împrumuţi, să furi, să-mi dai –
să fi ştiut?
Dar n-am ştiut – de foamea ta
profundă, fără început
şi fără capăt, ce tot ia.
Zău, n-am ştiut.
Acum, un suflet consumat,
îmi port depozitul pustiu,
şi toate-n lume le-aş fi dat
să nu te ştiu.
29 iulie 2017
Adânc, sub pielea mea i-un frig
străvechi ce nu-mi mai trece.
Să nu te mire, când te strig,
că glasul meu e rece.
Să nu te sperii, când a fier
călit mi-adie cântul –
adânc în carnea mea i-un ger
ce mi-a stârpit pământul.
Şi nu mă lasă iarna, nu…
Dar nu pleca! Se pare
c-adânc, sub frigul meu, eşti tu –
un foc de lumânare.
13 iunie 2017
Am așteptat ca să revii.
Cu flori în păr și-n brațe – flori,
am mers cărările pustii
din zori în zori.
Cordele roșii am legat
pe crengi înalte în livezi,
de la o margine de sat
ca să le vezi.
Am pus și fluiere în vânt,
să-mbie-al păsărilor cor.
Din vuiet se va naște cânt,
din cântec – dor.
Cărarea se făcuse drum,
cordeaua – ațe, cântul – mut.
Te-am așteptat până acum,
cât am putut.
13 iunie 2017
Să mă iubeşti când sunt nebună
e şi mai greu, şi mai frumos –
când glasul a oţel îmi sună
şi sunt cu venele pe dos.
Îmi cânţi s-adorm – eu strig mai tare.
Mi-aduci bujori, iar eu îi rup.
Mi-s acadelele amare;
mătăsurile – foc pe trup.
În tremur uiţi să-mi zici pe nume.
“Nebuno! Spune-mi, ce-ţi doreşti?!”
Nimic şi totul de pe lume:
Să mă iubeşti. Să mă iubeşti.
7 iunie 2017
Tu ascultai cum doare cerul
pe streșini perle înșirând.
Frapat îi admirai misterul
și nu mă auzeai vuind.
Se prelingea încet argintul.
”Frumos…” șoptisei captivat.
Priveai cum se spăla pământul –
pe mine nu m-ai observat.
Erai tăcut și plin de gânduri,
pierdut în dansul de pe geam.
Se conturau pe sticlă rânduri;
tu nu ştiai că eu plouam.
21 martie 2017
Eu mă descriu a suta oară
şi mă privesc de sus în jos.
Întins-am fricile pe sfoară
Întors-am visele pe dos.
Tu iar întrebi de sunt ce pare
şi tot efortul e pustiu.
De nu mă ştii tu, dragă, oare
ce rost mai are să mai fiu?
14 martie 2017
Din tine, secetă deşartă,
timid a izvorât un râu.
M-a prins de glezne şi mă poartă
atât de lin, că nu mai ştiu
de merg spre mlaştină sau mare,
prin nuferi sau prin stuh de-înot.
Atât de lin, încât îmi pare
că eşti doar apă peste tot.
Mă las pe spate şi privirea
mi se opreşte-n plin de cer.
Să fie asta fericirea –
când vreau de toate, dar nu cer?
Să fiu acum eu, oare, vie –
când am de toate, dar nu ştiu?
Din tine, secetă pustie,
timid a izvorât un râu.
Privesc în jur cu dor şi frică.
De la apus la răsărit
doar apă, apă se ridică –
albastru veşnic, nesfârşit.
13 ianuarie 2017
versuri de Anna 