În ochii vechi – ecouri noi;
nelinişti învățate
de la o “ea” cu palme moi
şi patimi desenate.
Ce ți-a promis? Ți-o fi spunând
cuvinte lipicioase?
O văd în tine, alergând
prin glasul tău, prin oase.
Când te întorci contaminat
cu suflul ei sub piele,
eşti rătăcit şi zbuciumat.
Ai tâmplele mai grele.
De asta o urăsc simplist,
cum o femeie poate –
că te-a făcut nebun şi trist;
că te-a mințit, bărbate!
2 septembrie 2018
Vreau să plec. Să-mi iau pașii din stradă,
să-mi elimin ecoul din bloc.
Cerul alb-fumuriu să mă vadă
cum îmi smulg umbra veche din loc,
cum îmi șterg din arhive adresa
și parfumul mi-l iau la pachet.
Vreau să-mi tai cu dârzenie lesa,
să înșfac fericiri berechet.
Amețită și beată de lume,
de trăiri neștiute și noi,
vreau să plec – să schimb țară și nume,
să am brațe și visele goi.
Urma umbrei de braț pe perete
va renaște. Mireasma de crin
va rămâne în păr și manjete.
Vreau să plec. Să mă duc. Să revin.
17 iulie 2018
După zare se mişcă marea
în dansul ei ritmic şi lin.
Ea în plete mi-a pus sarea
şi în oase mi-a pus chin.
Port culoarea-i în ochi. Valuri
se înalță în venele moi
şi mi-e teamă că n-am maluri,
că mi-s scoicile toate goi.
După zare s-a stins, tace
un albastru bătrân şi greu.
Marea-i lină. Eu n-am pace.
Înăuntru-mi mă zbat eu.
6 iulie 2018
N-am ce să-ți spun. Lumânarea mocnește
și timpul se mișcă tăcut și lichid.
Luna mușcată se stinge și crește
și flori fără nume se nasc și se-nchid.
Ziua renaște schimbată la nume,
nici verdele frunzelor nu e la fel.
Doar tu ești statornic în mijloc de lume,
cu fața de piatră și ochi de oțel.
Aș vrea să pun mâna pe fruntea ta rece,
în brațe lumina din mine să-ți pun,
Dar ești nemișcat. Clipa noastră se trece
și ziua răsare. Eu n-am ce să-ți spun.
28 iunie 2018
De ce nu-mi auzi glasul –
nici şoapte, nici bocet, nici cânt?
Plantez apăsat pasul –
să-mi tremure vocea-n pământ,
să-mi fremăte vorba în spice,
cuvântu-mi să zguduie plopi
şi vântul în val să-l ridice;
iar mâine să cadă în stropi
o ploaie cum n-ai mai văzut-o.
Vei sta nemişcat, ascultând.
Eu nu sunt cum vrei – mută.
Am şoapte. Şi bocet. Şi cânt.
17 iunie 2018
Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.
Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.
Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.
6 iunie 2018
Mă descos. Mă desfac în ațe.
Imprimeul cu flori se pierde –
val de zdrențe. Mă iai în brațe;
în penumbră mocnesc cu verde .
Încâlcite atârnă fire
și încerci să le strângi în ghemuri.
Mă destram. Mă desfac – subțire
eu mă legăn în vânt. Tu tremuri.
Am urzelele iar întinse
și desenele vii se-ncheagă –
păsări mici în culori aprinse.
pe mătasea din nou întreagă.
18 mai 2018
Mă zdrobeşti ca să-ți faci o casă
din oasele mele fine.
Uşa-nchisă. Perdeaua trasă.
Întunericul plin de tine.
Unde spui este pat şi plită,
pereții cum vrei – cu negru
şi o linişte mare, cumplită,
în care doar tu integru.
10 mai 2018
În mintea mea veche ai cuibul în floare.
Ușoară, ai tâmplele pline de vânt.
Abia de ajung să te prind de picioare,
abia de-ndrăznesc să te pun pe pământ.
Vroiam să te știu rătăcită în lume,
cu numele sacru scuipat de străini.
Să văd cum ai merge, să văd ce ai spune
gustând porumbrele, cu mâna în spini.
Apoi să răsar mai înalt și mai mare,
cu palmele pline de faguri și eu
să șterg de pe fruntea ta dorul de soare,
să spulber nesațul din creștetul tău.
În mintea mea nouă ești simplă, fragilă.
Ascult clopoțeii din micii tăi pași.
În brațele mele, în cuib de argilă,
eu nu te voi pierde și n-ai să mă lași.
6 mai 2018
Eu însămi pe mine nu mă încap –
nici vise în piept și nici gânduri în cap;
se varsă în pernă, roiesc înrăite
în stoluri concentrice, valuri grăbite
de păsări flămânde și nu mai am loc.
Mă-mping dinăuntru, mă strâng de mijloc,
dar nu mai încap și din trupul plesnit
eu însămi, prin mine, zvâcnesc înzecit.
2 mai 2018
versuri de Anna 