Ce pot să-ți dau să mă primești
în casa ta ca pe-un amic;
să stăm la masă, să-mi vorbești
de toate și nimic?
să nu vezi noaptea ce-a-nșirat
suspinul său pe geamuri reci,
să-mi tot vorbești; eu, însetat,
să te privesc în veci,
apoi să te cuprind timid,
să învățăm din nou să fim
o constelație în vid,
să nu ne rătăcim.
Ce pot să-ți dau să mă primești
în gândul tău? Să te ascult,
să mă asculți, să mă iubești
cum m-ai iubit demult.
9 februarie 2019
Singurătatea – pruncul meu.
Ce nu i-aș da tot plânge
și para flămândă din mijlocul său
nici lapte, nici cântec nu stinge.
O port înfășată și prinsă de spate
ca pui de maimuță cu ghearele lungi.
Se zbate de pielea me veche. Mi-s toate
arterele rupte și inima-n dungi.
7 iuanuarie 2019
Nu am margini. Mă revărs
peste malul sec și șters
în torente și șuvoaie;
marea neagră – neagră ploaie.
Poate mă cuprinzi, mă ții
cu toți peștii morți și vii
și corăbii vechi – cu tot
ce-am purtat, dar nu mai pot.
Să mă zbat până s-ar stinge
vântul nordic ce-mi împinge
sarea-n sânge; val cu val
peste margini, peste mal.
19 decembrie 2018
Mă tem c-ai să mă lași ca pe-o umbrelă veche
uitată vineri seara în ultimul tramvai;
ca pe-o mănușă ştearsă, lipsită de pereche
și fără folosință în mijlocul lui mai.
Mă tem c-ai să mă lași să cad pe nesimțite
prin buzunare rupte în praful de sub pași
la gară, să mă ducă valize nedormite
în țări fără de nume. Mă tem c-ai să mă lași.
20 noiembrie 2018
În gândul meu – doar oceanul
Ce doarme-ntre mine și mama.
În visele-mi scurte mormanul
cu muchii de vânturi ca lama
mă taie sub coaste din stânga,
mă prinde sub poalele-i reci;
iar mama-ncercând să nu plângă
mă-ntreabă “De ce vrei să pleci?”
Iau zâmbetul mamei cu mine,
îl văd în oglindă ades.
Am casa și palmele pline,
dar mama cu ce s-a ales?
Își clatină glasul în valuri.
Sărate i-s palmele moi.
Ne strângem în brațe pe maluri
cu tot oceanu-ntre noi.
1 noiembrie 2018
Mă lupt cu mine-n capul meu.
Mă răscolesc sub piele.
E doar nimic, sau Dumnezeu
în degetele mele?
E întunericul doar gol,
sau fund concav de mare?
Sau poate negrul este sol
cu grâne-n așteptare?
Mai scotocesc în trupul meu,
să văd cine mă știe,
dar înăuntru-mi sunt doar eu
pe câmp de bătălie.
30 octombrie 2018
Iubește-mă ca să exist.
Nu știu unde stă sub stele
nici trupul meu vechi și trist,
nici capul meu plin de mărgele.
Mi-e teamă că sunt simbol.
Orbita-mi în nod se leagă
și simt că sunt praf sub țol,
că nu voi mai fi întreagă.
Iubește-mă tu să fiu
pe hartă, în cărți, prin lume;
să știu că am loc, să știu
că am și contur și nume.
11 octombrie 2018
Visele nu mă mai știu,
dar eu le cunosc. Le-ndemn
să-mi sfâșie capul pustiu,
să-mi zdruncine trupul de lemn.
Visele nu mă gasesc –
se zbat sub tavan. Eu dorm
în gol – un nimic nefiresc,
profund, nepătruns, enorm.
Noaptea am negru în casă;
ziua am negru în piept.
Visele-n goană mă lasă
orfană. Eu uit să aștept.
9 octombrie 2018
Clopote bat amețite și triste,
trimit prorociri în cor:
Vis fără somn n-are cum să existe
și toți care dorm – mor.
Rotund, insistent vocea lor se ridică,
se sparge de cer strigând
că lumea e goală, planeta e mică
și toți ne-am născut cerșind.
Oamenii strada măsoară cu pasul
grăbit și au capul plecat.
Oare pe ei nu îi zguduie glasul?
Clopote bat și bat.
23 septembrie 2018
Tavanul cu palma-i de var mă apasă.
Mă-mpiedic de praguri. Mă-nnec în saltele.
Eu nu mă găsesc în propria-mi casă.
Eu nu mă cunosc în propria-mi piele.
Oglinda mea palidă nu mă mai știe.
Covoarele albe le macină focul
și ies, expulzată din mine, pustie.
De ce nu-mi găsesc locul?
20 septembrie 2018
versuri de Anna 