Nu mai am nimic. În mâinile întinse –
doar vântul adormit, iar degetele mele
sunt triste lumânări cu mucurile stinse
şi focul irosit în paie şi surcele.

Nimic în ochii prinşi de albe constelații,
de stele fără trup, dar pline de semnale
în alfabetul morse – urgente indicații
ce nu le înțeleg şi mă opresc din cale.

Mă scotocesc să dau de sâmburele dornic
de a se face vişin, de a rodi în vară.
Nimic în solul veşted. În pieptul meu statornic –
nimic. Nimic. Nimic. Pustietate clară.

6 iunie 2018