În mintea mea veche ai cuibul în floare.
Ușoară, ai tâmplele pline de vânt.
Abia de ajung să te prind de picioare,
abia de-ndrăznesc să te pun pe pământ.
Vroiam să te știu rătăcită în lume,
cu numele sacru scuipat de străini.
Să văd cum ai merge, să văd ce ai spune
gustând porumbrele, cu mâna în spini.
Apoi să răsar mai înalt și mai mare,
cu palmele pline de faguri și eu
să șterg de pe fruntea ta dorul de soare,
să spulber nesațul din creștetul tău.
În mintea mea nouă ești simplă, fragilă.
Ascult clopoțeii din micii tăi pași.
În brațele mele, în cuib de argilă,
eu nu te voi pierde și n-ai să mă lași.

6 mai 2018